ISO 2372: Vibrații mecanice ale mașinilor cu viteze de funcționare de la 10 la 200 rot/s

Rezumatul unui standard retras

ISO 2372 este un standard istoric, retras, care a fost unul dintre primele ghiduri internaționale adoptate pe scară largă pentru evaluarea vibrațiilor mașinilor. Publicat în 1974, acesta a oferit o metodă simplă pentru evaluarea severității vibrațiilor mașinilor industriale obișnuite, prin compararea unei singure măsurători a vibrațiilor, în bandă largă, cu o diagramă. Timp de decenii, a fost referința principală pentru „câtă vibrație este prea multă?”.

Deși revoluționar pentru vremea sa, a fost înlocuit de atunci de mult mai detaliat și sofisticat ISO 10816 și ISO 20816 o serie de standarde. Înțelegerea standardului ISO 2372 este importantă pentru contextul său istoric și pentru interpretarea documentelor de întreținere mai vechi care pot face încă referire la clasificările sale.

Conceptele de bază ale standardului ISO 2372

Metodologia standardului ISO 2372 s-a bazat pe câteva principii simple, dar eficiente:

1. 1. Parametru de măsurare:

   Principiul fundamental al standardului a fost cuantificarea severității vibrațiilor folosind o singură metrică repetabilă. Acesta a specificat că măsurarea ar trebui să fie cea de bandă largă RMS (Rădăcina medie pătratică) Viteză, captată într-un interval de frecvență de la 10 Hz la 1.000 Hz (600 până la 60.000 CPM). Viteza RMS a fost aleasă deoarece este direct legată de energia distructivă a vibrației, ceea ce o face un indicator robust al stării unei mașini, indiferent de viteza sa de rotație. Măsurarea urma să fie efectuată pe părțile nerotative ale mașinii, de obicei pe carcasele rulmenților, deoarece aceasta era locația cea mai practică și accesibilă pentru a evalua forțele transmise structurii mașinii.

2. 2. Clasificarea mașinilor:

   Recunoscând că o pompă mică și o turbină mare nu pot fi supuse aceluiași standard de vibrații, ISO 2372 a grupat utilajele în categorii largi. Acest lucru a permis aplicarea unor limite de vibrații diferite în funcție de dimensiunea, puterea și flexibilitatea structurii de susținere a mașinii. Clasificările au fost:

   • Clasa I: Părți individuale ale motoarelor și mașinilor, conectate integral cu mașina completă în starea sa normală de funcționare (motoarele electrice de producție de până la 15 kW sunt exemple tipice).
   • Clasa a II-a: Mașini de dimensiuni medii (de obicei motoare electrice cu o putere cuprinsă între 15 și 75 kW) fără fundații speciale sau motoare sau mașini montate rigid de până la 300 kW pe fundații speciale.
   • Clasa a III-a: Mașini tractoare mari și alte mașini mari cu mase rotative montate pe fundații rigide și grele, relativ rigide în direcția măsurării vibrațiilor.
   • Clasa a IV-a: Mașini tractoare mari și alte mașini mari cu mase rotative montate pe fundații relativ moi în direcția măsurării vibrațiilor (de exemplu, un turbogenerator montat pe un cadru de oțel ușor și flexibil).
3. 3. Diagrama severității vibrațiilor:

   Inima standardului era diagrama sa de evaluare. Această diagramă oferea valori specifice ale vitezei RMS care corespundeau diferitelor niveluri de condiție pentru fiecare dintre cele patru clase de mașini. Benzile de calitate erau de obicei desemnate cu judecăți calitative ușor de înțeles și de aplicat. Pentru fiecare clasă de mașini, un interval specific de valori ale vitezei era atribuit unor categorii precum:

   • A (Bun): Mașini nou puse în funcțiune sau bine întreținute.
   • B (Satisfăcător): Acceptabil pentru funcționare pe termen lung, fără restricții.
   • C (Nesatisfăcător): Nu este acceptabil pentru funcționare pe termen lung. Mașina trebuie monitorizată și programată pentru întreținere.
   • D (Inacceptabil): Nivelurile de vibrații sunt dăunătoare și necesită acțiuni imediate pentru a evita defecțiunile.

   Această abordare bazată pe grafice a simplificat pentru un tehnician cu un vibrametru de bază efectuarea unei măsurători, căutarea clasei mașinii pe grafic și stabilirea clară a stării de funcționare a mașinii.

De ce a fost înlocuit

ISO 2372 a reprezentat un pas important înainte, dar a avut limitări pe care standardele moderne le-au abordat:

• Simplificare excesivă: Gruparea tuturor mașinilor în doar patru clase era prea largă. Seria modernă ISO 10816/20816 oferă îndrumări mult mai specifice pentru diferite tipuri de mașini (pompe, ventilatoare, compresoare etc.).
• Influența fundației: Distincția dintre fundațiile „rigide” și cele „moi” era adesea ambiguă și dificil de aplicat în mod consecvent.
• Lipsa informațiilor de diagnostic: Standardul a oferit doar o singură cifră generală. Nu a oferit nicio informație despre frecvențele prezente în semnalul de vibrație și, prin urmare, nu a putut ajuta la diagnosticarea *cauzei* problemei (de exemplu, dezechilibru vs. nealiniere).
• Tehnologie în evoluție: Standardul a fost dezvoltat înainte de disponibilitatea pe scară largă a tehnologiei digitale, bazate pe FFT. analizoare de vibrații.

Moștenire și importanță

Deși a fost retrasă, moștenirea standardului ISO 2372 este semnificativă. Acesta a stabilit viteza RMS ca principală metrică pentru severitatea generală a vibrațiilor, o practică care continuă în standardele actuale. Multe metode simple... vibrametre iar instrumentele de screening utilizează în continuare nivelurile de alarmă verde/galben/roșu codificate prin culori, care se bazează pe principiile diagramei originale ISO 2372.

← Înapoi la indexul principal